publicitatea din ţara mea şi a lui Florin Maimuţă

Sunt unele ticuri verbale cu care oamenii se joacă atunci când ceea ce îşi doresc să spună presupune exprimarea unui adevăr neplăcut. Probabil că din acest motiv primul lucru pe care îmi vine să-l trec pe hârtie se referă la a împărţi publicitatea mea cu alde Florin Maimuţă: e o ameninţare sau o promisiune? Publicitatea mea vine din cărţi abia publicate în limba română sau împrumutate şi citite în engleză, e publicitatea începătorului care ajuns într-o agenţie nu se poate împăca cu simplul fapt al afirmaţiei blazate „clientul nostru stăpânul nostru” (cu paranteza şoptită: prost stăpân!!) pe care o aud până la absurd. Nu e suficient ca trebuie să coexist cu el, clientul atotputernic, mai trebuie să împart publicitatea şi cu Florin Maimuţa, simbolul ignoranţei bipede propagată prin portavocea internetului.
Ceea ce e însă îngrijorător e că publicitatea din ţara mea şi publicitatea din ţara lui se confruntă de ceva vreme iar de supravieţuit va supravieţui cea care are brandul (AKA forţa musculară) cel mai .... bazat. Eu încă mai cred în şansa publicităţii mele din cărţi. Dar, publicitatea din cărţi se lasă cu greu coborâtă în realitate pentru că, în lumea reală lucrurile stau altfel, în lumea reală există compromisul.
Iniţial vroiam să scriu în glumă despre ţara lui Florin Maimuţă cu publicitate adecvată nivelului intelectual al pumnilor fără minte (dar mai mult ca sigur cu un EQ bun de NASA) şi despre publicitatea mea, aşa cum o văd eu din turnul site-urilor şi revistelor de specialitate. Parcă vorbim de eroul cu dublă personalitate al unei comedii americane: acum liniştit şi supus peste trei secunde violent şi impertinent. Totuşi vorbim de aceeaşi publicitate (admirată sau hulită de locuitorii unei singure ţări) şi de o categorie aparte a populaţiei descrisă succint prin apelativul Florin Maimuţă. Vroiam să neg faptul că publicitatea lui e şi a mea.
Adevărul e că împărţim aceeaşi publicitate şi de înţeles fiecare înţelege din ea ce poate şi cât îl duce capul. Din campanii celebre unii rămân cu „ce vacă sunt”, „las-o, mă, la punctul mort” alţii cu „cea mai credibilă campanie PR/Media în favoarea creşterii competitivităţii pentru un produs” sau cu o creştere incredibilă a vânzărilor (de opt ori mai mari după prima campanie Unirea).
E, de asemenea, delicat şi periculos să critici, din instanţă pur estetică, înclinaţia spre ostentaţie şi aparenţă socială a lui Florin Maimuţă; e un fenomen cu adânci resorturi socio-istorice şi nu poate fi expediat cu o strîmbătură din nas superioară. E la fel de periculos să critici publicitatea care i se adresează.
Alăturată însă acestei categorii aparte desemnată de Florin Maimuţă publicitatea nu poate fi decât judecată. Publicitatea seamănă cu oamenii pentru că se adresează lor. Ea e noul opium al maselor. Scopul ei e de a vinde iar pentru a vinde trebuie să vorbească limba celor care cumpără. Din cauză în consecinţă până la victoria finală - cum majoritatea celor care cumpără „dau zile de la ei” sau „au valoare” publicitatea le seamănă.
În plus aici mai intră în scenă corul lamentaţiilor publicitarilor care nu pot fi artişti pentru că au clienţi cu mintea îngustă care vor doar să vadă un logo cât casa, o tipă goală şi dacă se poate doar, totul să fie siclam că asta e culoarea preferată a nevestei clientului –iată-i deci pe ei bieţii oameni de advertising în situaţia ridicolă de a fi sub papucul papucului clientului. Publicitatea e slabă, publicitarii sunt slabi, să ne aruncăm cu totii de pe cel mai înalt turn pe care îl mai avem la dispoziţie, cât timp mai e încă în picioare. Sau să mai aducem în agenţii încă un val de creativi străini şi know - ham - ham-ul lor.
Pe de altă parte publicitatea nu şi-a afirmat sau asumat niciodată rolul de hrană spirituală aşa că de ce să fie judecată ca atare. Publicitarii nu au susţinut vreodată că deţin un filtru al înţelepciunii. Vremea în care învăţam din reclame cum să folosim un săpun sau pasta de dinţi a dispărut odată cu transformarea amestecului împotriva durerilor de cap în cea mai vândută băutură răcoritoare carbogazoasă. În plus publicitatea în România e asemeni unui adolescent care se amuză pe seama naivităţii unui copil care încă mai crede în Moş Crăciun. Memoria ei e scurtă şi selectivă.
Să explorăm însă unde se întâlnesc importul cultural fanariot şi urmaşii lui David Adania. Să fie oare pe tărâmul pasiunii? O manea bună şi un spot bun vor declanşa împărţirea pasionaţilor de gen în tabere pro şi contra clar delimitate. Se va stârni un razboi al răspunsurilor muzicale sau al me too-urilor, al criteriilor de target şi declinabilitate, al eficienţei şi conceptului creativ.
Poate că e vorba de pricepere: oricine poate recunoaşte o manea bună şi o reclamă bună. Experţii în publicitate şi muzică tradiţională balcanică cu influenţe orientale apar mai repede decât ciupercile după ploaie. Chiar nu e nevoie să termini o facultate cu master cu tot intr-o zonă marginaşă a capitalei ca să poţi deosebi un hit de plevuşcă.
Prin urmare „ce aveţi cu manelele? şi ele e sufleţi de om…”, „ce aveţi cu publicitarii, e şi ei oameni”. Să ne întoarcem privirea către politică şi sport că la astea se pricep chiar toţi românii.