sa mori si alta nu

ce vreau sa spun acum e ca am realizat ca nu poti, in ciuda intentiei clare, sa faci mai multe lucruri in acelasi timp. sa ai si note bine, sa ai si un job OK, sa ai si viata sociala, sa ai si prieten, sa mai ajungi si acasa. si uite cum ajungi sa te uiti la tine si sa te intrebi: la ce bun?
in final de ce ma agit in asa hal? poate pentru munca de trei ani, pe care intr-un an an curatat-o artistic. sau poate asa de grozava ce sunt eu.
nici nu mai stiu. e pacat de atata munca dusa pe apa sambetei. cum a fost bine cand am muncit putin si am luat note mari. bafta?
oricum faptul e consumat. sa ma intreb acum daca mai vreau la master, sau m-am lecuit. sa nu iau o decizie in starea asta ar fi cel mai bine.
cu calm in ceea ce priveste scoala, ca sa pot zbiera din adancul plamanilor: unde stau eu de pe 30???????????

la plimbare pe lipscani

parea logic in acel moment, dar in timp devin din ce in ce mai sceptica. cred ca ma indrept spre o situatie jenanta si iar am sa ma fac de ras sau mai rau am sa ma ranesc, caci de data asta o fac cu mana mea. e simplu, recunosc, sa nu te implici, sa nu iti pese absolut deloc. dar atunci cand inima o ia din loc, cand simti ca ai sa lesini si totusi abia astepti, cand zambesti ca un prost fara motiv, ei, atunci altele sunt ploile...pare atat de logic si la indemana, acel moment de lumina (unde oare am fost plecata in concediu cu minte cu tot?). de asta zic ca e bine sa te plimbi din cand in cand, de mana cu cine nu trebuie...

depeche mode

ca toata lumea din bucuresti, fan sau nefan am fost si eu, sa ma bucur de un concert neasteptat. nu are rost sa spun ca mi-a placut concertul; mai mult mi-au placut oamenii, m-am trezit fara sa-mi dau seama inconjurata probabil de "oamenii" din bucuresti. care nu tipa, nu injura, nu se imbulzesc si merg pe marginea strazii foarte calmi desi e politia prin zona. o combinatie ciudata daca stai si te gandesti.

genial a fost finalul pe care l-am privit din tribune si melodia de suflet: all i ever wanted/all i ever needed. pe gazon, intre sute de oameni care cantau aceleasi versuri, in noapte...

if fashion is your trend, then when you're naked i guess you're unemployed

so here we go. ne miscam incet, cu caderi abundente de par spre marele final. Care final? si tu acum? final de facultate, de viata de camin, de mari prietenii, de eterne si nepieritoare pasiuni.
si uite asa se duce tot. cam trist. as vrea sa inteleg de ce ma stresez mereu excesiv de mult si inutil. ca si cum lucrurile nu s-ar rezolva (nu le-as rezolva), ca si cum nu s-ar intampla doar ce e sa fie. ne vedem in fire! ne gasim altundeva!

ca sfantul petru....

cum iti dai seama ca nu mai mergi inainte. ca cel mult stai pe loc, ca pierzi, ca nu se mai petrece nimic nou sau interesant.
am asa o senzatie cum ca cineva isi bate joc de mine, e o lipsa de bun simt in aer si eu ma imbolnavesc usor.
incepem o noua poveste? daca si din asta ies cu curu, trebuie sa ma felicit! sau sa incep sa ma intreb ce e cu mine?

Aflati de ce ca Sf. Petru din filmul lui Benigni.

milk and toast and honey

e reconfortant sa ai o zi normala.in care nu se petrece nimic incredibil de rau, de trist, de iritant. nimic iremediabil. zilele linistite sunt frumoase. am zis!!! mergem la concert? vedem un scurt metraj? facem un print genial? azi orice e posibil!

te-ai prins?

te-ai prins cum e jocul? ai inteles schema? te poti juca si tu? ai nervii? m-am cam plictisit de stilul asta! adik de ce? nu vreau o lume flower power dar putina pace din cand in cand n-a facut rau nimanui! in rest? mari hotarari pentru mine cel putin. sa vedem si cu ce rezultate.
in plus daca mai indrazneste sa faca o chestie de genul asta, nu stiu cum voi reactiona (chiar nu stiu, cu siguranta fara control). nu am mai avut un asa soc de pe vremea lu' pazvante.

ce coincidenta!

ce coincidenta ca ne-am intalnit! pacat ca nu ne vorbim! la o adica ne mai vedem? recunosc ca te-am cautat si am ajuns unde erai - fizic- dar nu te-am gasit. imi pare straniu sa fiu in aceeasi camera si sa nu simt ca esti acolo, sa nu-mi fuga inima din loc. ce amuzant. a trecut timpul (care vindeca tot, nu?) si am impresia ca daca ne-am intalni as putea sa te privesc in ochi si sa nu imi pese! asta ai vrut. asta ai.

chimie

e vorba de chimie, dar nu de eprubete si substante. e vorba de chimia unor trupuri, de atractie si apropiere la un loc, de senzatie sau lipsa de traire. cam asa ma simt. prea inghesuita cand e cineva langa mine si prea goala cand nu e nimeni. unde e echilibrul, ca eu nu il gasesc?

micile mele cutii

Micile mele cutii, pline cu sperante, cu cautarile mele nebune, cu muzica pe care o ador, cu ceea ce vreau de la mine si nu gasesc la ceilalti. Ma inchid iar in mine, am scos 10 secunde antenele la vedere, mi s-a parut aerul prea rece si ma intorc la mine. Previzibil, pentru micul soricel care nu a fost niciodata amenintat de o pisica pentru ca ... surpriza nu a iesit niciodata din vizuina (sau cusca, iar dilema).
Iar bantui pe strazi, iar merg la teatru ... merg bine toate, ca de obicei lipseste ceva, caci daca nu ar lipsi la ce bun orice efort?
Inceputul e cel mai greu ... asteapta-te la orice de la mine ...
Asta am auzit de la inceput si iata ca se dovedeste a fi adevarat. Surprinzator eu cea care simtea tot, zambeam cand stiam, de undeva din interior ca am sa-l vad, acum l-am ratat. Mai mult nu l-am simtit acolo ... did I loose touch? Asta chiar ar putea fi un pas inainte - pe care sa fiu sincera il astept de ceva vreme ....
Dar raman pe loc inchis in trupul meu .... asta e ziua in care a inceput sa-mi pese ....
Cred ca a sosit si timpul de care vorbeam cu Cristina. Cat de departe e anul trecut cu emotiile lui, entuziasmul de calator incepator ... si acum incep ceva, cred ca incep sa fiu independenta, sa ma descurc singura, imi incerc fortele ca sa vad ce iese.